CAPITOLUL I 

   Sunt un om fixist, ordonat şi puţin obsedat. De aceea aceste gânduri încep azi, Octombrie, 19 – o zi devenită specială pentru mine. Ziua în care am renăscut și ziua în care am conştientizat că sunt uman. O zi pe care o vei înţelege la finalul poveştii. Întâmplări, gânduri, emoţii, persoane şi mai ales stări – din ce în ce mai definitorii pentru ceea ce aveam să devin. Pentru că la urmă urmei despre asta este vorba. Mă aşez pe feeling-ul de moment în tot ce întreprind ..

    Octombrie, 19 este o zi complexă, dualistă şi aflată mereu în antiteză. Este o zi călduroasă în care soarele îşi face simţită prezenţa prin razele lui calde. Este o zi luminată care îţi transmite un vibe pozitiv. Te invită la viaţă şi la aventură. Când totul şi toate par a merge ceas – te loveşte. Este o zi rece peste care ploaia şi vântul au pus stăpânire. Este o zi întunecată ce îţi transmite o stare posomorâtă. Te invită la meditaţie. Îţi cere să fii retrospect. Să gândeşti, să analizezi şi să decizi ce e mai bine şi mai corect pentru tine. 

    Octombrie, 19 este în perfectă comuniune cu personalitatea, gândurile şi trăirile pe care urmează a le devolta în această călătorie. Se descrie a fi asemeni unui suflet cald, blând şi iubitor ce se transformă într-un suflet machiavelic, întunecat şi pe alocuri răzbunător. Este acum fericit – zâmbeşte şi se bucură – iar într-o fracţiune de secundă contemplează – la viaţă, la sens, la drum. Este cel mai bun prieten, cel mai bun amant şi cel mai desnădejde ajutor. Se închide în el şi devine cel mai temut inamic, cea mai periculoasă cunoştiinţă şi cea mai perversă răzbunare.

Iubeşte şi aşteaptă acelaşi lucru înapoi.

    Numărul 19 nu îmi poartă noroc, iar luna Octombrie nu este nici pe departe preferata mea. Şi totuşi Octombrie, 19 a început şi a terminat această călătorie. 

Nu doresc să povestesc ca să fie.

    Nu povestesc ca să supăr sau să critic persoanele ce au făcut parte din viaţa mea. Nu povestesc că să fiu băgat în seamă. Scriu pentru că am nevoie să mă descarc. Pentru că am nevoie să mă regăsesc. Pentru că am nevoie să evoluez ca şi construcţie umană. Pentru că vreau să fiu împăcat cu sufletul meu. Nu scriu pentru a uita sau pentru a mă răzbună. Scriu pentru că simt şi pentru că experiențele trăite m-au pregătit de acest drum. Dacă nu mă crezi, foarte bine, este alegerea ta şi o voi respecta. Nu putem rezona în întregime, dar sper să reușim totuși să o facem pe alocuri. M-am deschis pentru mine nu pentru aprecieri sau critici. Nu mă afectează în niciun fel și aleg să le ignor …

Și da, ştiu că tu o să mă judeci şi mai ştiu că …

    O să mă numeşti oportunist iar eu îţi voi spune că nu îmi pasă şi că orice critică îmi vei aduce nu va putea să mă afecteze – nici emoţional, nici spritual. Mă vei numi misogin, iar eu îţi voi răspunde că iubesc, apreciez şi preţuiesc femeia mai mult ca tine, în orice minut sau secundă a vieţii. Mă vei numi fantezist, iar eu îţi voi răspunde că eşti frustrat pentru că viaţă ta a fost una banală sau hrănită din poveştile altora. Mă vei numi nenorocit. Voi tăcea, dar nu voi lăsa privirea în pământ. Te voi privi în ochi şi îţi voi da dreptate. Voi alege să fiu sincer, când va trebui cel mai mult să te mint …

    Toţi suntem nenorociţi. Este în natura noastră de bărbaţi, face parte din construcţia ego-ului masculin şi din nevoia de a demonstra continuu că putem. Suntem nenorociţi pentru că ne gândim mereu cum să ne satisfacem dorinţele sexuale animalice. Încă de mici vrem să …  chiar dacă nu ştim cum şi ce presupune asta, iar gândul ne fuge involuntar numai la pizde. Le vrem indiferent de cost şi de repercursiuni. Ne întâlnim în grupuri doar să dezbatem care dintre voi este „mai bună” şi ilustrăm ce am dori să vă facem chiar dacă cei mai mulţi habar nu au şi în faţa faptului împlinit se pierd cu firea. Povestim din imaginaţie lucruri ce nu s-au întâmplat şi cel mai grav, ajungem să credem în ele. Ne conturăm imagini false de „băieţi răi” doar pentru a vă putea impresiona. Punem etichete înainte de a vă cunoaşte.

Toate sunteţi „curve” pentru pseudo masculi alpha.

    Cheltuim uneori bani doar ca voi să vedeţi că știm ce înseamnă viața „high class”, pentru că în mintea noastră asta credem că vă activează să ne doriţi – voi singure v-aţi pus această etichetă pe care o urâţi atât de mult. Voi singure doriţi să fiţi privite că un trofeu. Ipocrizia voastră este la graniţa dintre realitate şi fantasm. Da, dragele mele, suntem nenorociţi, dar unii ştim să facem diferenţa! Diferenţa o face acceptarea, auto-controlul şi discernământul.

Pentru a stabili de la început un basic rules.

    Îți voi povesti, dar nu mă voi aștepta la niciun feedback de la tine – nu îmi voi schimba gândirea, trăirile şi în niciun caz experienţele. Te voi purta prin diverse stări, dar nu o să îţi explic ce, cum sau de ce. Nu te aştepta niciodată ca povestirea mea să te înveţi să fii cineva sau să joci un rol. Sincer nu îţi recomand și asta ți-o spune persoana care a jucat nenumărate roluri în anii ce au trecut, acumulând experiențe dar pierzând persoane care meritau mult mai mult decât au primit.

    Nu îți voi vorbi psihologic, chiar dacă o să îţi prezint situaţii, caractere şi întâmplări ce denotă un posibil aer psihologic. Scriu pe telefon, pe laptop și pe unde apuc deci nu te aştepta la o mare creaţie artistică. Nu este cazul!

    Dacă nu te-ai prins, hai că îţi spun direct. Sunt încrezut şi dacă nu te ridici la nivelul meu te privesc de sus, iar dacă văd că nici nu încerci, trec peste ţine. Nu te distrug, dar te dispreţuiesc. De ce? E simplu! Pentru că nu am fost şi nu o să fiu niciodată mediocru. Mediocritatea omoară spiritul creativ şi artistic. Nu suport complezenţa, nu suport să spun nu pot, nu vreau, nu ştiu. Nu suport să îmi pun limite. Nu le ştiu pe toate şi mai am multe de învăţat în viaţa asta.

Recunosc!

    Nu o să fiu perfect pentru că nu cred în perfecţiune. Cred în idealism şi tind să îl obţin prin orice mijloce şi indiferent de consecinţe. Îmi asum! Nu sunt un băiat de bani gata care nu are ce face şi a decis să îşi scrie memorile şi cel mai important nu aspir la a ajunge unul. De ce? Pentru că am fost în cercul acela, am experimentat viaţa “high class” la care cei mai mulţi doar visează, am trăit experienţele şi stările specifice. M-am bucurat, am râs, am plâns şi-am mers mai departe.

    Nu sunt ipocrit şi da, recunosc că m-au ajutat şi m-au definit. Mi-au conturat însă cel mai important adevăr, acela că nu pot continua în acest cerc pentru că nu pot evolua, nu mă pot dezvoltă şi nu îmi pot cunoaşte adevăratul potenţial dacă mă îngrop într-o bulă a perfecţiunii întruchipate, a “binelul suprem“, a consumerismului excesiv şi a aparenţelor false.

    Cel mai important este să te cunoşti pe tine şi să ştii ce vrei să fii şi să devii. Să ştii care este idealismul tău, care îţi sunt limitele şi mai ales care îţi sunt scopurile. Este uşor să te opreşti din evoluţie doar pentru că îţi este bine pe moment însă nu uita că la sfârşitul zilelor tu trebuie să fii împăcat cu tine. Dacă nu poți facce asta, vei realiza că ai irosit ceva mult mai preţios decât banii. Mă refer la timp aici! Ţi-au spus-o şi alţii? Nicio problema. Eu îţi repet: timpul nu se întoarce…  nu îţi oferă a doua şansă. Ţine minte, te rog… 

Citește continuarea exclusiv pe Patreon.

CAPITOLUL II

   O să numesc acest capitol Ziua I pentru că îl consider punctul zero al călătoriei. Momentul în care am pornit pe acest drum, fără să ştiu la momentul respectiv că experiențele mele vor scrie aceste rânduri peste ani şi ani. Aş fi spus că eşti nebun dacă îmi spuneai că ele vor duce la o poveste. Aş fi ras dacă cineva mi-ar fi spus că voi putea să mă deschis în faţă unor necunoscuţi. Nu aş fi ştiut să îţi spun în primul rând despre ce este povestea. Nu ştiu nici acum, însă pot să îmi fac o idee. O să o aflaţi şi voi la momentul oportun. 

   După cum am spus mai devreme Ziua I este data de 19 a lunii Octombrie. Anul nu are nicio relevanţă şi de aceea nu îl voi dezvălui. Nu este pierdut în trecut, dar nici nu se apropie de prezent. Nu vreau să îl ascund însă nu doresc să încadrez temporar această călătorie. 

Las pentru moment imaginaţia ta să fie liberă.

   Este o zi surprinzător de caldă pentru a doua jumătate a lunii Octombrie. Cerul este senin, soarele domina vazduhul și gradele din termometru urcă cu o viteză amețitoare. Este o zi care începe cu aceiaşi rutină deja arhicunoscută pentru mine – trezit, spălat pe faţă, spălat pe dinţi, dat drumul la filtru – prefer o cafea americană, aromată, pe care să o savurez încet în zilele de relaxare în locul unui expreso puternic care să mă trezească din amorţeală – pus un pahar de apă rece, turnat cafeaua în cană, aprinsul unei ţigări şi verificarea laptopului. 

  Aceleaşi site-uri pe care le-am deschis şi ieri şi pe care probabil le voi deschide şi mâine. Un pic de informaţie socială, un ochi aruncat peste ştiri sportive, puţină presă de scandal internaţională şi bineînţeles un pic de socializare. Să nu credeţi că atunci puteam fără social media. Face partea din viaţă noastră de mult prea mult timp. Nu era un must, dar era omniprezentă în rutina de zi cu zi – ne ocupa timpul și ne facilita comunicarea. Ne ușura viața la fel de mult cum o face și în prezent. Constientizăm că nu este un beneficiu în arta socializării, dar îl acceptăm pentru ușurința comodității.

   O mică paranteză că să îţi spun despre mine câteva repere. Cafeaua, ţigările şi muzică bună sunt viciile mele nevinovate. Cafeaua mă trezeşte, ţigară mă calmează iar muzică îmi setează şi echilibrează starea de spirit. Trei elemente pe care nu le-am abandonat și care – chiar și după ani – își fac treaba cu aceiași naturalețe ca la începuturi. Aș putea spune că viciile se acceptă de către minte atunci când sunt benefice pentru trup și suflet.

Despre anturaj?

   Unul complex, complet şi atipic. De la fete inocente care îşi doresc un „băiat cuminte” lângă ele pentru a se putea simţi fericite şi împlinite, până la fete nebune, independente şi arogante pentru care one night stand şi bdsm-ul e la ordinea zilei. Numește-le visătoare, pragmatice, nebune sau aventuriere. De la băieţi calculaţi ce îşi ştiu limitele şi au un plan bine conturat pe 10 ani de acum încolo, la bagabonţi pentru care clipă contează şi cerul e limita. De la extremă vieţii high class la simplitatea vieţii de cartier. 

   Mi-au plăcut extremele pentru că mi-au arătat tot ce putea viaţă să descrie – frumusețe, simplitate, emoție, aventură, teamă, risc etc. Sunt un individ al extremelor ce își căută locul pentru a putea fi complet. Sau cel puțin așa mă simt în aceste clipe …

   Nu ştiam cine sunt eu. Nu ştiam unde mă încadrez. Nu ştiam ce vreau să fiu sau cu ce mă identific că şi individ. Pentru că îmi plăcea să fiu calculat, dar iubeam să fiu spontan. Pentru că îmi plăcea liniştea, dar aveam nevoia de haos. Pentru că îmi plăcea să ştiu din toate, dar totuşi realizăm că nu ştiu nimic. Pentru că eram eu şi pentru că iubeam viaţă şi voiam să experimentez toate aspectele ei.

Că să revenim la firul narativ al poveştii …

   Era în jur de ora 10:00. M-am trezit că în oricare altă zi în jur de 09.30 – probabil din fixism pentru că altfel nu îmi explic – iar tot tabietul meu de dimineaţă dura în jur de 20-25 de minute. Mai ştiu asta pentru că am ridicat telefonul de pe noptieră. L-am deblocat şi am ramas fără cuvinte. Mesajul primit noaptea trecută – în jur de ora 02:00 – era sec, dar totuşi intens.

Era simplu, dar totuşi plin de emoţie. Dintr-o dată eram împietrit …

„Ajung la ora 14:00 la ţine. Nu accept nicio scuză. Vreau să te văd!”

   Am stat cu telefonul în mâna. Nu am ştiut ce să răspund și dacă trebuie să răspund. Nu aveam nevoie în viaţă mea de acest lucru – mă detaşasem cu ceva timp în urmă de acest aspect – dar totuşi era un mesaj de la EA – persoană dragă pe care am dezamăgit-o, de care mi-am bătut joc, de care nu mi-a păsat. Mă căuta, voia să mă vadă, iar mintea mea nu putea să înțeleagă de ce …

De ce vrea să mă vadă? De ce după atâta timp?

   M-am ridicat din pat şi am ieşit pe terasă să fumez o țigară. Soarele îmi lumina timid fața în timp ce fumul țigării se pierdea în neant. O ţigară, un gând, un moment s-au transforma într-o ora. 

   O oră m-am uitat în gol. Am înţeles multe, dar nu am simţit nimic. Eram blocat, contrariat și mânios, dar totuşi simțeam eliberare și fericire. Mintea şi sufletul meu se aflau într-o lupta presărată de sentimente mixte şi contradictorii. Am intrat în camera, am luat un prosop şi am fugit în duș. Nu aveam un gând clar – mintea refuza să vizualizeze ceea ce urma să se întâmple cu exactitate. Totuși știam ce am de făcut. Voiam să o văd pe EA și nu îmi puteam suprima acest gând. Nu mă puteam ascunde. Nu îmi puteam bloca gândul și emoția din suflet. Ceva îmi spunea că trebuie să o văd, dar  asta era tot – niciun indiciu, nicio stare, niciun gând. Simţeam neîmplinirea și eram mânios. Sufletul nu era hrănit! Mintea nu putea gândi limpede nici măcar pentru o secundă. Ego-ul punea stăpânire pe mine și o cerea! 

   Ar fi trebuit să am o stare bună. EA mă cauta şi urmă să ajungă în doar câteva ore la mine, iar în pat, pe partea stângă se odihnea Carina – o faţă complexă, dar totuşi nesigură, ce nu îşi dorea o relaţie, ci o aventură – pe cineva care să îi fie alături – atât pentru discuţii, cât şi pentru sex. Cunoscuse de-a lungul timpul mult prea mulţi wanna be ce nu puteau să o completeze şi să îi ofere linişte sau împlinire. Împărțeam aceiași neliniște și neîmplinire în suflet. Nu eram împreună, nu eram fuck friends, nu eram amici, nu eram nimic. Ne completăm în seri târzii. Amândoi eram singuri, dar ascundeam un bagaj enorm. Am fost acolo unul pentru altu atunci când viaţă ne-a cerut-o. Aşa s-a nimerit și așa a fost să fie. Așa numitul destin hotărâse pentru noi. Fără compromisuri, fără aşteptări şi sinceri unul cu altu. Ne întâlneam şi vorbeam ore în şir, în timp ce terminăm pahar după pahar. 

   Îmi amintesc şi acum: vin rosé, demisec, servit rece în pahare înalte cu o uşoară formă de lalea. Vorbeam despre tot – despre ce aşteaptă ea de la un bărbat, despre ce aştept eu de la o femeie, despre minciună, laşitate şi dezamăgire, despre fericire, împlinire şi emoţii. Vorbeam deschis despre sex, despre ce îi place și ce îmi place, despre ce nu o împlinește și ce nu mă completează, despre experienţe noastre și despre câte și mai câte. Pe urmă ne futeam că şi cum asta era unicul scop al întâlnirilor noastre. Ca şi cum lumea s-ar termină în câteva ore. Ca şi cum trebuia să fie totul numai explozii şi artificii. 

Sincer era pur şi simplu o așa numită artă. Totul trebuia să fie perfect pentru noi – lumina din cameră, temperatura perfectă a vinului, playlistul gândit atent etc. Nu exista loc de greșeală. Pentru noi exista doar perfecțiunea în care nu credeam niciunul dintre noi – o reprezentare a simțurilor, gândurilor și trăirilor noastre. Perfecțiune transformată într-un idealism neînteles de mulți și etichetat de majoritatea.

   Carina datea impresia unui suflet copilăros la prima vedere. O faţă micuţă cu părul lung, des și blond. O privire blandă ce ascundea ochii ei mari și căprui. Un mic tatuaj pe încheietura mâinii– XXV.IV.MCMXLII – cu o însemnătate personală foarte puternică, pe care încerca mereu să îl acopere cu o brăţară neagră, de piele. Existau puţine persoane ce ştiau însemnătatea tatuajului – nu am insistat niciodată să aflu, dar am tras concluzia că reprezintă ceva foarte drag şi important în viaţă ei. Eram ceva mult prea nedefinit pentru a încerca să mă apropii de ea. Nu am încercat să o fac de teama de a nu strica momentele noastre.

   Era o faţă open minded, înţelegătoare şi nu judecă niciodată – asta cred că mă atras în principal la ea. Ştiam că va înţelege starea mea şi nevoia să o văd pe EA. Contrar aparenţelor era o faţă puternică, trecută prin viaţă şi prin încercări. Ştia ce vrea şi cel mai important ştia cum să obţină ceea ce vrea. Știam în adâncul sufletului că îmi va oferi aceiași calmitate pe care mi-o oferise de atâtea ori. Mă înțelegea cum nimeni nu o făcuse până în acel moment. Știam că nu mă va judeca – conceptul acesta era în dinamica noastra innexistent. Ştiam că nu va întreba de ce şi nu îşi va pune problema unei posibile despărţiri. 

   De ce? Pentru că noi că şi concept nu existam. Ne asumaserăm amândoi că cea ce dezvoltasem este ceva temporar şi că este o conexiune ce trebuie să ne ajute să ne descoperim ca indivizi. Eram o experienţă unul pentru altu. Îmbinam utilul cu plăcutul! Puteam să vorbesc cu ea. Mă înţelegea în cel mai complex mod posibil. Putea să mă asculte, să analizeze și să îmi spună o părere onestă. Puteam să o ascult fără frica reproșurilor sau a etichetelor. Era ceva pe cât de ciudat pe atât de liniștitor.

   Am terminat duşul și m-am întreptat spre bucătărie. Acolo Carina mă aştepta – trupul ei era parţial acoperit de cămaşă mea albastră, preferată ei în serile petrecute împreună. Fără să scot o vorba, fără să fac un gest s-a ridicat, mă sărutat şi mi-a şoptit la ureche că totul este bine şi că nu are nevoie de o explicaţie. 

– Dar ..  – am spus privind-o ușor mirat.

– Niciun dar, nu trebuie să existe – spuse răspicat în timp ce își aprindea o tigară.

– Mereu există un dar, draga mea, chiar dacă uneori nu vrem să îl acceptăm. Faptul că resimt o urmă de irascibilitate din partea ta îmi confirmă lucrul acesta.

– Te înșeli. Explicații își dau cuplurile. Noi nu suntem unul așa că hai să nu stricăm totul cu o ceartă stupidă ..

   Am fost mirat că ştia ce urmează să îi spun. Îmi simțea starea și îmi întelegea trăirea! Comportamentul meu de agitaţie, surprindere şi nervoză pe care le observase în timp ce se prefăcea că doarme o pregătise să înţeleagă şi să accepte orice urma să îi spun.

   I-am spus că EA mă căutase şi că fără să vreau mintea mea zbora într-acolo. A înțeles că am nevoie să fac asta – sau cel puțin așa mi-a dat impresia – şi ştia că asta este finalul nostru. M-a luat de mâna şi m-a condus spre camera. M-a aruncat pe pat, și-a dat jos cămaşă ce îi acoperea trupul şi m-a lăsat să o privesc în toată splendoarea ei. Am privit-o și i-am zâmbit. Nu avea nevoie să îi spun cât e de frumoasă pentru că era constientă de acest aspect. Trupul ei radia perfecțiune – părul, ochii, buzele, sânii, coapsele păreau desenate de cel mai talentat artist. S-a apropiat de mine uşor, m-a sărutat şi mi-a şoptit la ureche că îi sunt dator pentru o ultimă apropiere – era modul ei de a încheia nebunia noastră. Mi-a zis că vrea să ne futem, dar mi-a zis că trebuie să o facem cum nu am făcut-o până acum.

 Trebuie să fim unul şi să ne amintim amândoi de această dimineaţă chiar şi după ani. 

Avea dreptate. Cel puţin eu îmi amintesc!

   Nu o să îţi povestesc înfruptarea trupească, modul în care ne-am devorat trupul şi ne-am completat sufletul. Este o amintire şi o poveste ce rămâne între mine şi Carina. Este aventura noastră, iar această ultimă partidă de sex este aminterea mea pe care o să o țin pentru mine. Dacă nu ți-am spus voi recunoaște acum – sunt cel mai mare egoist pe care îl poți întâlni.

Încearcă să intensifici lucrurile prin imaginaţia ta!

   Este ora 13:00. Carina se încălţa lângă uşa. Eu o privesc şi ştiu că nu o să o mai văd niciodată. Ştiu că toate serile lungi de discuţii şi partidele de sex vor fi o amintire pentru noi. 

– Știi .. poate nu trebuia să se întâmple așa.

– Poate, dar nu are sens să lăsăm mintea să zboare într-acolo. Ți-am zis mereu .. hai să trăim momentul și să nu  îl stricăm încercând să construim ceva ce nu e menit să fie construit – spuse ea cu o seriozitate pe care rad o văzusem.

   S-a apropiat de mine, ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat, ne-am privit în ochi şi  ne-am mulţumit pentru că am fost unul lângă altul în atâtea seri târzii.

Carina a plecat casă mea, iar eu am plecat din viaţă ei.

Că să intraţi un pic în vibe-ul meu din acel moment ascultaţi piesă această: 

pastedGraphic.png

   Muzica se auzea, eu aranjăm lucrurile puţin prin cameră – eram un tip destul de haotic la  aceea vreme. Minutele rămase au trecut că o secundă. Totul se desfășura într-un ritm alert pentru mine. Dintr-o dată telefonul sună. “Am ajuns!” se aude de la celălalt capăt al firului. Eram emoţionat chiar dacă nici până în ziua de astăzi nu pot să spun motivul – tot ce ştiu e că îmi repetăm în minte că trebuie să fiu indiferent pentru că vreau că EA să nu mai sufere din cauza mea. 

Am deschis uşa şi am văzut-o.

   Era EA, o fată plăpândă, ochi mari, albaştri, părul roşcat, roşie în obraji. A intrat în casă. Nu ne-am spus vreun cuvânt şi nu am schimbat vreo atingere – eram sau încercam să fim reci unul cu celălalt. Doar ne-am privit unul pe altul cu o privire blocată, romantică şi ciudată în acelaşi timp. Parcă eram actorii unui film romantic de prin 1974. Ştii genul ăla de film pe care îl vezi doar că să impresionezi o femeie şi să îi arăţi că eşti un tip sensibil care doreşte ceva serios şi nu doar să o fută şi să o domine în ultimul hal, luându-i orice urmă de demnitate? 

  Şi-a scos geacă de fâș, a pus-o în cuier, iar pe masă din bucătărie a lăsat o cutie. S-a aşezat, a scos din geantă pachetul de ţigări – Kent 4, şi-a aprins o ţigară şi mă rugat să îi pun o cafea. M-am aşezat în faţă ei şi am continuat să o privesc. În jurul nostru era o linişte enervantă.  Singurele sunete ce răsunau erau respiraţiile noastre şi din când în când sunetul unei maşini ce trecea pe stradă din apropiere. Am stat în această linişte minute în şir. 

– Imi poți da zahărul, te rog?

– Bineînțeles.

– Și-o linguriță?

– Bineînțeles.

   Dialogul nostru era sacadat, cretin și de complezență. Eram conştienţi că împărţim aceleaşi stări, acelaşi sentimente şi acelaşi blocaj. Știam, dar niciunul nu avea curajul să pornească discuția. Nu voiam totuşi să accept asta despre mine. Nu era genul meu să am blocaje în acest fel. Jucam un joc periculos pe care știam că nu aveam voie să îl pierd. Nu voiam să nu fiu învingător! 

– Nu te uiţi ce ţi-am adus? Nu ai pic de curiozitate? Îţi plăcea să te laşi surpins. Ce s-a schimbat la ţine?

   Nu i-am răspuns. Aş fi vrut, dar pur și simplu nu am putut. M-am ridicat şi am deschis cutia. Erau prăjiturile noastre preferate – a mea şi a ei – de la localul unde, cu ceva ani în urmă, am ieşit pentru prima oară. 

   Îmi amintesc seară aceea – ploua mărunt, vântul adia din ce în ce mai tare, iar EA era ușor nervoasă și preocupată să își păstreze coafura intactă. Îmi amintesc că am servit tartar de somon, antricot de vită, linguine cu fructe de mare, o sticlă de vin roşu demidulce şi la deşert …

   Cândva mă bucurau lucrurile simple – acum parcă eram lipsit de suflet. M-am uitat la ea şi am zâmbit. Mi-a răspuns înapoi cu un zâmbet cald. Nu ştiu dacă acest gest mic ar fi trebuit să mă deschidă sau să mă facă să simt vreo emoţie – să spun vreun cuvânt sau să fac vreo mişcare. Eram o stană de piatră și voiam să evadez.

   Nu o să va spun ce prăjituri erau, vă las să vă ghidaţi singuri prin imaginaţie. Tot ce o să va spun este ce îmi trecea prin minte în acele clipe. Cele două prăjituri ne caracterizau perfect.Una cu o aromă intensă ce te trezea la viaţă de la primul dumicat şi una uşoară ce te invită la calm şi linişte. Diametral opuse, dar totuși complementare. 

   Surprinzător – dintr-un motiv pe care nu mi-l pot inchipiui în acele momente – mintea mea era departe şi EA parcă nu se regăsea în gândurile mele. Mintea mea fugea departe și eram deranjat de acest lucru. Mintea mea fugea la Carina – fata copilăroasă și sfiioasă sau femeia matură cu personalitate puternică – cea care, în urmă cu puţin timp, împărţise alături de mine aşternuturile fine, albastre, de satin. Aşternuturile în care ne-am pierdut orice simţire umană şi ne-am devorat trupul unul altuia că două animale sălbatice. Mintea îmi zbura la partida de sex şi singură conexiune în care EA apărea era gândul că ar avea multe de învăţat de la Carina – nu doar în materie de sex, dar în primul rând în materie de sex. 

   Mi-am dat seama că sunt nenorocit. Faţă asta îşi lasă orgoliul şi mă caută, dorind să trezească amintiri şi sentimente în sufletul meu, iar eu ce fac? La ce îmi fuge gândul? La cum m-am futut cu Carina şi cum aş putea să o fut pe EA în aceste momente. La cum ar fi dacă ar fi amândouă acum aici şi ne-am fute? Sunt un nenorocit și o recunosc cu ușurință când e cazul!

 Am început  într-un final să vorbim fără nonșalanță  şi timpul a zburat într-o clipă. Am discutat despre ea și despre mine – implicit despre noi. Simţeam emoţie în glasul ei. Am discutat despre aşteptări, sentimente, gânduri. Mintea nu mai pleca de nebună – era captivă în discuţia – şi parcă începeam să devin uman. Eram doi oameni care s-au speriat de sentimente şi trăiri. Două persoane care au greşit, dar au fost mult prea egoiste că să recunoască. Eram noi doi şi o dragoste ciudată. 

    Nu există atunci melodia asta, dar descrie perfect modul în care ne completăm şi modul în care gândeam: 

pastedGraphic_1.png

 După ziua această au urmat câteva luni de linişte. Era însă o linişte ce trebuia să te atenţioneze că urmează o furtună – nu una intensă, de vară, ci o furtună stajnica ce pare a nu se termina. Ne aştepta o furtună care urmă să ne schimbe pentru totdeauna – atât pe EA, cât în special pe mine. Ştiam că unul dintre noi va greşi, însă nu ştiam care. Nu ştiam când şi nu ştiam cum o să greşim unul faţă de altul. Erau necunoscute pe care sufletul le simțea, dar mintea nu le sesiza.

Nu ştiam atunci că eu voi fi cel care va greşi …

 Lunile de linişte au fost fericite. Da, nu îmi e frică să spun că eu eram fericit – EA ajunsese să mă completeze, să mă înţeleagă şi să mă dezvolte. Nu îmi e teamă să spun asta pentru că în viaţă trebuie să fii sincer în primul rând cu tine şi să îţi asumi stările, deciziile şi acţiunile întreprinse. Trebuie să fii bărbat şi să laşi orgoliul şi ambiţia chiar dacă te fac vulnerabil – vulnerabilitatea în așa numita stare de dragoste nu este un defect, ci o calitate. Trebuie să recunoşti că o „curvă” – aşa cum o numiţi voi – poate să te împlinească.  Am învăţat asta cu timpul şi trebuie să recunosc că nu  mi-a fost uşor să accept acest adevăr. 

Trebuie să trăieşti clipă că şi cum ar fi ultima. Lăsă trecutul, nu te gândi la viitor și trăiește clipa pentru că totul se poate schimba într-o facțiune de secundă. Bucură-te de moment la maxim cât timp se poate!

 Începusem să cred că perioada Carina a reprezentat o gură de oxigen de care amândoi aveam nevoie pentru a ne putea continuă relaţia şi pentru a putea simţi la unison dorinţa de a construi ceva împreună. Voiam să cred în relația noastră!

 Ce nebun am fost să cred aşa ceva – totul era mult prea frumos şi de regulă când ceva este frumos nu este adevărat. Cu toţii ne dorim happy ending-urile ce le vedem în filme, însă în toate cazurile posibile viaţă bate filmul. Pentru că în film există scenarist, regizor şi o echipa de producţie care te forţează pe ţine că actor să te ţii de scenariu și să respecți indicațiile În viaţă însă tu eşti actorul, scenaristul, regizorul şi echipa de producţie. Tu centrezi şi tu dai cu capul. Tu alegi dacă schimbi o replică, un gest, o emoţie, o trăire. Nu ştii niciodată următoarea scenă pe care trebuie să o joci. Viaţă de surprinde de fiecare date – unii îl numesc destin. Eu nu cred în destin. Îmi plac şi mi-au plăcut întotdeauna lucrurile logice, exacte şi palpabile. Îmi place să fiu calculat pentru că am învățat că nu suport surprizele – în special pe cele neplăcute.

   Relaţia cu EA a fost una ciudat de normală. Totul revenise ca la început. Parcă nu a existat ceartă, parcă nu au existat momente de cumpăna şi de impas. Parcă nu a existat perioada în care nu ne-am văzut și nu ne-am vorbit. Există totuşi ceva diferit și acela eram eu pentru că nu realizăm că sunt schimbat – eram alt personaj, cu alte nevoi şi cu alte trăiri. Nu eram altă persoană, doar trecuse timpul, iar experiențele își puseseră amprenta asupra construcției și personalității mele.

Am învăţat şi înţeles asta cu paşi mici 

– încet unul câte unul! –

Citește continuarea exclusiv pe Patreon.