Top

Adevăr sau minciună ..

Viața e o călătorie a individului în societate ce nu are o destinație generalistă și care se compune dintr-un cumul de trăiri, experiențe, stări, gânduri și emoții. Viața e un rollercoster care te duce de la extaz la nebunie, de la placere la durere, de la normalitate la hazard. Viața nu poate fi cuantificată în lipsa unui ideal și nu, nu este o călătorie modelată de destin. Știu că sună ciudat, dar viața are viață – are personalitate, transmite emoție și are glas. Nu poate sa fie definită cu exactitate și nu se înclină în fața nimănui – poate doar în fața karmei, care e acolo pentru a ajusta micile scăpări. 

Viața se vrea a fi perfectă de cei mai mulți, dar ajunge la a cunoaște imperfecțiunea în cea mai pură și raw formă a ei. Defapt, poate nu e așa .. viața nu tinde niciodată spre perfecțiune, ci doar individul care o trăiește. Perfecțiunea e reprezentată de opulentă – fie ea materială sau sufletească – fără să știm că mirajul perfecțiuni nu poate fi atins niciodată.

Imperfecțiunea, mon cher!

De ce? Pentru că mintea umană – oricât de complexă ar fi ea – și dorința sufletească – oricât de puternică ar fi ea – nu pot percepe o dinamică finită asupra lucrurilor pe care și le doresc. Dacă astăzi perfecțiunea înseamnă o vacanță în nu știu ce loc, în momentul împlinirii, perfecțiune se transformă în normalitate, în banal, într-un lucru fără valoare.

Ne dorim lucruri și atunci când ajungem să le avem nu le apreciem pentru că socotim că sunt un must have necondiționat!

Perfecțiunea e frumoasă. Idealismul periculos.

Perfecțiunea e simbioza aia perfectă între minte și inimă. E contopirea rațiunii cu emoția sufletului. Este o reprezentare lumească a gândurilor și a emoților transmise de către suflet. Perfecțiunea este dorință și dorința ne ține vii în călătoria numită viață.

Idealismul e haos, mai ales când transformă călătoria vieții într-un lucru de rabat, fără importanță. Este frica rațiunii de a trăi necunoscutul la cote maxime. Este teama sufletului de a trăi în abis. Este imboldul personalității de a arata că nu se regăsește în această călătorie.

Repet, mon cher: perfectiunea este frumoasă. Ideaslismul este periculos. Dar .. imperfecțiunea este totul. Și o știi și tu chiar dacă încerci să îți subjugi acest gând și emoția pe care o trezește în sufletul tău.

Ca om rațional ne transpunem gândurile în acțiuni zilnice – acțiuni ce au șanse 50/50 să reușească sau să dea greș. Timpul de la acțiune la rezultat este plin de stări și emoții. În schimb reușita ne bucură pe moment – și e o bucurie al dracului de scurtă. Din aceiași privință eșecul este o tristețe de scurtă durată, DAR – pentru că este un dar imens – ne conturează imperfecțiunea și ne motivează în călătoria numită viață.

Imperfecțiunea defapt, mon cher, reprezintă esența calatoriei. Reprezintă neconcordanța, necunoscutul, teama, frica, fericirea, iubirea și ura. Imperfecțiunea este muncă, iar munca ne dezvoltă atât pe plan mental, cât și pe plan spiritual.

Să ai totul poate părea perfect, dar viața te învață că mirajul acesta este unul înșelător. Să ai tot înseamnă să nu apreciezi, deci extrapolând puteam spune că perfecțiunea este resimțită frumos dar este un rău al dezvoltării. Idealismul este fantasma, iar refugiul într-un vis ne dăunează în fiecare secundă pe care o trăim pentru că v-a reprezenta doar o fugă dupa o emoție, un gând, o fericire superficială și impracticabilă.

Imperfecțiunea este totul, mon cher!

Decât sa traiesc o fantasmă prefer să trăiesc un coșmar – așa cum poate unii numesc inperfecțiunea. Prefer să lupt în fiecare zi pentru ceva chiar dacă știu că nu am niciun atuu în maneca de la camașă. Prefer să mă lovesc de ziduri și să fiu trist azi pentru a putea cunoaște fericirea mâine. Prefer să muncesc pentru imperfectul meu decât să iau de a gata perfecțiunea altora. 

Prefer să fiu imperfect, deci consideră-mă nebun, mon cher!

Pe data viitoare ..